Scrie și pronunță corect!
Actualizat conform DOOM3
Suport de educație lingvistică și literară
duminică, 27 octombrie 2024
Condiția femeii in literatura română
H. De Balzac : „ Femeile sunt mame şi, prin urmare, stăpânele lumii.”
Multe scene din roman ne-o prezintă copleșită de treburi, împărțindu-și puterile între muncile câmpului si gospodarie. Aceasta produce adesea izbucniri mânioase ("Veniți de la deal și va lungiți ca vitele și eu sa îndop singură o ceată de haidamaci..."), ce sunt stopate autoritar de Ilie Moromete.Liniștea ei întru credință, renunțarea la pretenții ("ca să fie liniște în familie, spune") sunt indicii ale resemnării, peste care se revarsă, prapastioasă, necontrolată (și de aceea întrucâtva artificială) o "stare launtrică de sfințenie".Catrina duce o viata dublă, în vis și realitate. Ea este foarte credincioasă, cu frica de diavol, și din aceasta cauză îl ceartă deseori pe barbatul ei pe motivul ca nu merge la biserică. Își găsește liniștea într-un soi de bigotism amestecat cu spaime, de care Moromete își bate joc neîncetat.Catrina este supusă barbatului, luând și bătaie de la acesta. Însă toate acestea se vor transforma în ură față de Moromete.Am ales să vorbesc despre femeia din literatura română, considerând ca ea reprezinta punctul nodal al celor trei romane...și pentru a-mi susține ipoteza, am ales doua citate, în jurul cărora se va organiza prezentarea mea...“Femeia nu-ți iarta nicio inocență, precum viața – nicio luciditate.” Emil Cioran
“Femeile sunt dădacele noastre în copilărie, tovarăşele noastre în vremea maturităţii, sprijinul nostru la bătrâneţe, consolarea noastră în nenorociri şi victimele noastre în toate timpurile.” Robert Sabatier
Dacă in primele două romane, femeia este un apanaj al ruraliății, Camil Petrescu îi dă acesteia noi valențe. Mediul urban îi conferă un aer modern.La început, dragostea Elei are un efect acaparator, care tinde să anihileze personalitatea lui Gheorghidiu. După ce pătrunde în lumea mondenă a Bucureştiului, Ela participă, cu însufleţire, la un proces de înstrăinare faţă de adevăratele sentimente şi valori umane , pierzându-şi treptat farmecul iniţial, soţia lui Gheorghidiu devine o „doamna Bovary”, în căutare de bucurii minore şi de escapade facile.
Femeia, şi în acest roman, se identifică doar ca reflecţie ce aparţine viziunii bărbatului.Moştenirea lăsată de unchiul Tache, va influenţa puternic comportamentul Elei, trezind în ea „porniri care dormitau lent, din strămoşi”. Intervine pătimaş, dar cu o altă patimă nerelevantă până acum soţului, în problemele multe şi încurcate ale moştenirii. Schimbă, încet, dar sigur, peisajul casnic, încercând să-l supună aceloraşi schimbări şi pe Ştefan.Iniţial, imaginea Elei reflectă reperul de idealizare a femeii iubite. Stendhal în eseul său, „De l’amour”, făcea distincţia între două mari tipuri de iubire, numindu-le: „l’amour passion” şi „l’amour vanite”. În ceea ce o priveşte pe Ela, ea devine produsul transferului masculin de la iubirea-pasiune către iubirea-vanitate. Ştefan are orgoliul posesiei unui exemplar feminin superb, însă acesta se încăpăţânează să nu rămână o permanenta prelungire strălucitoare a sa.
ANA (Ion - Liviu Rebreanu)
Teza scriitorului e limpede. Marea eroare a Anei este de a se fi dorit altceva decât este, o biată unealtă în mâna barbaților din viața ei. Singura ei șansă pe lume era zestrea.
Construindu-și personajul pe
aceste date nemiloase ale unui destin ratat din naștere, scriitorul încearcă,
și izbutește, să îmbine elemente estetice ale realismului cu date ale
naturalismului, ca radicalizare a principiilor estetice ale realismului. Pe masura
ce Rebreanu construiește ultimele trepte ale coborârii Anei în infern,
elementele naturaliste devin din ce în ce mai pregnante. Întreg traiectul epic
al acestui personaj se definește pe coordonatele unui ,,descemus ad inferos,,.
În acest registru narativ, este construită și scena în care Ana își naște
copilul pe câmp. În mod sugestiv nașterea pare a fi umbrită de atmosfera unei
morți. Pamântul, suprapersonajul sumbru, imobil, tăcut, dar implacabil în
întreg romanul își cere și aici prinosul său.
Deși are datele certe ale
iubirii lui pentru Florica, Ana se încapațânează în iluzia ei. Ana va deveni
unul dintre termenii tragici ai unei relații psihologice de tip substitutiv.
Ion își va sugruma vremelnic glasul iubirii si se va năpusti patimaș spre
cealaltă ibovnică, pământul pentru care este dispus la orice sacrificiu. El o
dezumanizează, în mintea lui inflamată de acea dorință acerbă a posesiunii
pamântului, și în compensare umanizează forța inertă, adâncă, stihia telurică.
În consecință, Ana este împinsă încetul cu încetul spre moarte de indiferența
barbatului Catrina Moromete, personajul principal si eponim din romanul “Moromeții”,
de Marin Preda este eroina realistă de referință în literatura română ce face sacrificii
pentru a asigura supraviețuirea familiei în condițiile dificile de dupa primul razboi
mondial.Catrina Moromete este un personaj realist, prin complexitatea trăirilor
, prin forța conflictului interior ce se manifestă meditativ si prin analiza
psihologică de introspectare a caracterului. Ea fiind un personaj de acțiune
și, de aceea, caracterizat mai ales indirect. Din perspectiva naratorului
obiectiv si omniscient, se consemneaza, prin intermediul narațiunii, acţiunile
personajului.
Apoi, femeia este ipostaziată
ca proiecţie a bărbatului ce descoperă cealaltă parte a soţiei, vulgară,
departe de un ideal.Femeia este în egală măsură victima spiritului posesiv
exacerbat al unui bărbat cu o ţinută elitistă în plan exclusiv intelectual.
În epocă femeia este
oglindirea socială şi morală mentalului colectiv. Ela se adaptează perfect
acestui model hedonist de existenţă caracteristic Bucureştiului de început de
secol XX. Soţul ei înclină mai degrabă către un stoicism în relaţia cuplului cu
o societate pe care o consideră mai prejos decât aspiraţiile sale. În fapt,
Gheorghidiu profesează o psihologie exclusivistă. Şi-o doreşte pe Ela numai
pentru el, trăind numai prin el, fapt care, după câştigul obţinut în disputa
moştenirii contravine dorinţelor femeii.
Îl ocroteste pe Niculae,
văzându-l bolnav și neajutorat, iar felul în care își exprimă adesea afecțiunea
nu-l derutează pe copil, obișnuit cu asprimile vieții.
Dragostea pentru fiul ei îi
fortifică sufletul, o apără de vinovație, dovedind ca, în vârtejul
evenimentelor tulburătoare, după o viață de amărăciuni, insatisfacții, nu s-a
abrutizat, a păstrat în tainele sufletului candoare și sete de afecțiune.Întors
în sat, deplin matur, barbat, Niculae dezlanțuie în sufletul mamei emoții
puternice.
Al doilea volum al romanului
Moromeții accentuează obsesiile religioase ale Catrinei, care încearcă să-și liniștească
sufletul, dat fiind faptul că, pe masură ce îmbatrînește, își amintește din ce
in ce mai pregnant de „păcatele din tinerețe”, care, pentru ea, sunt de
neiertat. Catrina Moromete este unul dintre cele mai constante personaje ale
romanului. Circumscrisă tipului femeii de la țară pentru care familia și
gospodaria sunt principalele repere ale existenței, Catrina este o prezență
discretă, dar memorabilă prin consecvența și răbdarea cu care face față
greutaților, fară a se plînge și fără a renunța la ceea ce o definește ca om.
Naturalismul rămâne o
constantă și în conturarea portretului Catrinei. Natura înconjurătoare oferă
cadrul propice stării sale reflexive a Catrinei, ceea ce este o formulă
estetică moderna prin care ea devine o femeie iubitoare, însă închistată.
Ruga disperată a femeiii
porneşte din teama de necunoscut. Catrina a fost totdeauna cinstită, deschisă,
arătându-şi cu simplitate fie ura, fie iubirea. Drumul ei prin viaţă, încărcat
de greutăţi şi plin de obstacole s-a călăuzit mereu după steaua speranţei.
Catrina Moromete este unul dintre cele mai constante personaje ale romanului.
Circumscrisă tipului femeii de la ţară pentru care familia şi gospodăria sunt
principalele repere ale existenţei, Catrina este o prezenţă discretă, dar
memorabilă prin consecvenţa şi răbdarea cu care face faţă greutăţilor, fără a
se plânge şi fără a renunţa la ceea ce o defineşte ca om.
Femeia însă privește dincolo
de materialitatea care i-a închis fatal destinul. Această iluzie se întoarce ca
un bumerang tot la ea și o doboară.
Ana este victima unei profunde
și grave neînțelegeri. Privată de dragostea materna, se încăpatânează să vadă
în lumea ei altceva decât i se arată de fapt. În momentul în care Ion se
dezbraca de iluzoria iubire care-i hrănea ei sufletul firav nu mai rămâne decât
hăul ispititor al morții. Gestul final al Anei nu este decât expresia unui
suflet nepregătit să-și înfrunte realitatea.
În cazul Anei însă, lipsa din ce în ce mai evidenta a iubirii dezvoltă celalalt complex- Complexul Ofeliei (Gaston Bachelard) „...trecând în zorii zilei pe cararea de lânga Someș, dincolo de Jidovița, se oprea acuma mereu în dreptul stăvilarului și privea lung vălmășagul apelor adânci care parca o chemau." În datele acestea obsesive, prima ispită a evadării dintr-o lume în care nu-și gasește locul, este ispita apei.
Pentru existența tragică a
fetei, scena seducerii Anei marchează pecetluirea destinului acesteia. Ana se
va transforma dintr-o fecioară a durerii într-o mater dolorosa. Sarcina va fi
pentru ea chinul sisific, atât în plan fizic, cât si sufletesc. Dupa ce Ion îsi
împlinește planul, schema seducției se șterge din mintea lui.
Frumuseţea a reprezentat un criteriu imuabil (etern) de-a lungul secolului al XIX-lea în configurarea imaginii feminine. Aşadar, în proza română interbelică, unul dintre scriitorii care s-a folosit de imaginea femeii pentru a reliefa ipostaza sa în societate, surprinsă în determinările mediului din care face parte, a fost Camil Petrscu. El analizează şi surprinde personajul după o nouă tehnică a structurii narative, ce deplasează aria investigaţiei de la rural la urban, de la obiectiv la subiectiv.
Contactul cu lumea opulentă,
mondenă, a burgheziei, trezeşte în Ela înclinaţii frivole, aşezând între cei
doi un proces de înstrăinare ireversibil. Avem de-a face cu o confruntare între
două sensibilităţi : a bărbatului-gravă, problematică, disperata şi a
femeii-ascunsă, superficiala, uşuratică.Ela este o fată orfană, crescută de o
mătuşă. Este o femeie frumoasă, dar cât se poate de obişnuită, cu manifestări
de tandreţe şi de feminitate, copilăroasă, sensibilă, alintată, sub care se
ascund suficienţă, egoism şi mărginiri.
Ana va pendula pe o Golgota
personala cu doua repere ale torturii sufletesti si fizice: indiferenta
desavârsita a lui Ion si bataile crunte îndurate de la Vasile Baciu care se
simte tradat de propria fiica. Scena nuntii lui Ion si a Anei este iarasi
pilduitoare pentru tema frustrarii personajului feminin. Ana priveste pierduta
la jocul patimas al mirelui,la propria nunta cu fosta lui ibovnica.
Reactia Anei ilustreaza socul
emotional puternic al personajului bovaric, nevoit sa înfrunte datele dure ale
realitatii. Jelania Anei, „Norocul meu, norocul meu!" Acesta va deveni laitmotivul
unei suferinte atroce în gratuitatea ei tragica.
Observăm, aşadar, condiţia şi prototipul femeii din secolul XX. Ela din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” apare ilustrativă pentru femeia cu dorinţe refulate. Faptul că feminitatea în perioada interbelică se situează pe o axa a tranziţiei dinspre vechi, arhaic, spre nou, modern. De aceea, ea apare de cele mai multe ori ca destin marcat fie de iubiri neîmplinite, fie de gustul averii şi a poziţiei sociale înalte. Ea nu-şi găseşte locul într-o lume în care bărbaţii par să domine mediul social, devenind astfel fiinţă în deriva. Ela se dovedeşte a fi o femeie care, în mare măsură, e în pas cu modernizarea epocii. Ela, ca şi d-na T, din „Patul lui Procust”, este femeia modernă, care îşi foloseşte frumuseţea şi eleganţa pentru a avansa social. Este, mai alea, noul tip de femeie care nu mai acceptă în niciun fel tutela bărbatului. O consecinţă importantă a perspectivei unice, utilizate în romanul modern camilpetrescian, este acest fapt al diluării treptate a imaginii ideale a femeii de la început. Prototipul feminităţii intangibile este ştirbit din ce în ce mai mult de realitate mercantilă şi meschină. Ela se vede deseori redusă la canonul femeii-reflex egotice.
miercuri, 25 octombrie 2023
Cărți PDF
Intuitext_Manual_LLR_cls_6.pdf
1502-Limba si literatura romana - Cl 5 (2).pdf
IX_Limba si literatura romana (a. 2024).pdf
file:///C:/Users/User/Desktop/nunta-in-cer-mircea-eliade.pdf
file:///C:/Users/User/Desktop/Eliade__Mircea_-_Maitreyi.pdf
file:///C:/Users/User/Desktop/dragostea-nu-moare-maitreyi-devi.pdf
duminică, 24 septembrie 2023
duminică, 27 noiembrie 2022
Curiozități despre marele poet Mihai Eminescu
Viaţa marelui poet naţional Mihai Eminescu a rămas o sursă inepuizabilă de teorii şi polemici. Dincolo de opera sa inegalabilă, există multe aspecte din viaţa lui mai puţin cunoscute publicului larg.
1. A scris poezii până în ultimele clipe ale vieţii
În ciuda problemelor sale de sănătate, Mihai Eminescu a scris poezii până în momentul morţii. Când a fost dus la autopsie, halatul în care murise poetul a fost luat de admiratorii săi. Într-unul dintre buzunare se afla un mic carneţel. Pe acesta erau scrise ultimele sale poezii: „Viaţa” și „Stele în cer”.
2. A murit într-un halat ponosit, încuiat într-un salon
Pe data de 15 iunie 1889, la ora 4.00 dimineaţa, se stingea în Sanatoriul de Boli Mintale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, poetul Mihai Eminescu. Moartea nu i-a fost pe măsura creaţiei. A decedat într-un halat ponosit, pe un pat metalic de spital, închis în „celula” sa din spital. Cu doar câteva minute înainte de a trece în nefiinţă, a vrut doar un pahar cu lapte şi sprijin moral. I-a şoptit medicului de gardă care-i băga prin vizetă paharul cu lapte: „sunt năruit”. S-a întins pe pat şi la scurt timp a murit.
3. Muza din spatele poeziei „Pe lângă plopii fără soţ"
În vremea în care Eminescu a scris poezia „Pe lângă plopii fără soţ", era indragostit de Cleopatra Leca Poenaru, fiica pictorului Constantin Lecca şi verisoara lui Caragiale. Prietenă cu Maiorescu, ea venea adesea pe strada Mercur nr.1, unde se ţineau seratele literare. Acolo a cunoscut-o Eminescu şi s-a îndrăgostit de ea. Cleopatra avea casă pe strada Cometa nr. 16, o stradă cu plopi, pe care Eminescu i-a numărat şi a observat că îi dă un număr fără soţ.
4. Îşi speria tatăl cu şerpi
În copilăria sa, Mihai Eminescu (pe atunci Eminovici) obişnuia să îşi sperie tatăl într-un mod bizar. Mergea în pădure să prindă șerpi şi-i punea de vii în apropierea casei sale. Apoi îşi chema tatăl să vadă „ce pasăre a prins” şi stătea deoparte râzând când bărbatul dădea cu ochii de reptile.
5. A urât matematica
Mihai Eminescu nu a suportat niciodată matematica, fiind o materie cu care nu se împăca deloc. „N-ajunsesem nici la vârsta de douăzeci de ani să ştiu tabla pitagoreică, tocmai pentru că nu se pusesem în joc judecata, ci memoria! Şi, deşi aveam o memorie fenomenală, numere nu puteam învăţa deloc pe de rost, întrucât îmi intrase în cap ideea că matematicile sunt ştiințele cele mai grele de pe faţa pământului”, se menţionează în „Viaţa lui Mihai Eminescu”, de George Călinescu.
6. Pasionat de fotbal şi înot
Una dintre pasiunile sportive din tinereţea lui Eminescu a fost fotbalul. Cunoscuţii poetului spuneau că îi plăcea să joace fotbal şi că avea reale calităţi pentru jocul cu mingea. Fotbalul l-ar fi deprins de la Aron Pumnul, profesorul său din perioada adolescenţei când era elev la Cernăuţi. Cu toate acestea, sportul la care se spune cu siguranţă că Eminescu excela era înotul. Poetul era un foarte bun înotător, capabil chiar de mişcări acrobatice şi trucuri în apă. Şi-a făcut ucenicia de înotător scăldându-se în bălţile cu stuf de la Ipoteşti încă din fragedă copilărie. A continuat să înoate şi la Cernăuţi unde, spune Călinescu, şi-a făcut o formă fizică de invidiat.
7. A vrut să se călugărească
Pe 23 iunie Eminescu a cerut lui Maiorescu să intre la o mănăstire din Bucureşti şi să fie acceptat în rândurile călugărilor. „Pe 23 iunie 1883, când poetul era „stricat cu toată lumea”, ştiind că nu mai e cale de salvare pentru el şi când Maiorescu proiecta o viitoare „internare” la sanatoriu, Eminescu a dat semnalul călugăririi. Dar ce notează Maiorescu? „Foarte excitat, sentiment al personalităţii exagerat, vrea să se călugărească, dar să rămână în Bucureşti”, scria eminescologul Theodor Codreanu în lucrarea sa „Eminescu şi mistica nebuniei”. La ce mănăstire şi-ar fi dorit Eminescu să se călugărească, nu ştie însă nimeni.
8. Citea cu voce tare
Eminescu citea cu glas tare ceea ce îi plăcea, mai ales poeziile. Când scria, se plimba prin cameră, declama, bătea cu pumnul în masă, făcea gălăgie şi se lua la harţă cu toată lumea care îl întrerupea. „Îi băteam în perete, el stingea lumânarea şi se liniştea, dar era de rea credinţă şi nu se culca. Aprindea din nou lampa şi începea să bodogănească. Mă sculam atunci, mă duceam la el şi îl rugam să mă lase să dorm. Eu eram din ce în ce mai străduitor şi el se făcea tot mai îndărătnic şi zicea că abuzez de afecţiunile lui şi-l terorizez”, scria Ioan Slavici despre prietenul său din perioada în care convieţuiau. În opinia sa, îndărătniciile lui Eminescu au fost primul semn al bolii de nervi care avea să-l distrugă.
9. Se încuia în cameră, zile şi nopţi întregi, ca să citească
În zilele şi nopţile în care Eminescu se încuia în cameră pentru a citi, nimeni nu putea să-i tulbure liniştea. Uita noţiunea timpului şi mai ales a lucrurilor gospodăreşti. Nu acorda atenţie nevoilor personale şi aceasta a fost, în opinia lui Slavici, cel mai mare păcat al geniului distrus timpuriu. „Nu mai ajungea nimeni să-i dereticească sau să-i măture prin casă, nici să-i perie hainele sau să-i cureţe ghetele. Răpus de oboseală, el dormea adeseori îmbrăcat şi hainele i se jerpeleau, iar albitura rar primenită şi nelăută i se făcea cocoloş. Barba şi-o uita nerasă şi fiindcă-l supărau ţepii ei, lua biceagul şi pierdut în gânduri sau adâncit în lectură şi-o scotea fir cu fir încât îi rămâneau pete-n faţă. Când nu mai putea să o ducă aşa, schimba locuinţa, îşi cumpăra haine şi albituri noi, se rădea şi iar se simţea bine”, mai povestea Slavici despre prietenul Eminescu.
10. Salutul lui Eminescu: „Trăiască naţia!”
Printre lucrurile mai puţin cunoscute despre Eminescu se numără şi formula sa originală de salut, dar şi modul cum ştia să le răspundă prietenilor. Cu oricine se întâlnea, Eminescu îl saluta cu „Trăiască naţia!”. „Poetul era cunoscut ca fiind un patriot adevărat. Acest salut al său stârnea, de obicei, simpatia. Prietenii, când îl zăreau, obişnuiau să i-o ia înainte şi îi spuneau ei „Trăiască naţia!”. El răspundea atunci răspicat: „Sus cu dânsa!”.
sâmbătă, 22 octombrie 2022
duminică, 10 aprilie 2022
20 de citate despre limba română care te vor face să o iubești și mai mult
1. Întotdeauna m-am mirat cum poţi să rămâi un prost în mijlocul unei Limbi atât de frumoase şi înţelepte cum este Limba Română? (Grigore Vieru)
2. Limba noastră-i o comoară,
Eu zic să o păzim, flăcăi,
Că astăzi pe diverse căi
Vin unii şi o… omoară! (David Boia)
3. Am văzut Limba Română ca pe-o mireasă: intangibil de fatală! (Costel Zăgan)
4. Câtă limbă română a rămas în Basarabia, ar putea s-o înveţe uşor şi rusul. (Grigore Vieru)
5. Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet. (Fănuș Neagu)
6. Trăiască frumoasa şi cumintea limbă română! Fie în veci păstrată cu sfinţenie această scumpă Carte-de-boierie a unui neam călit la focul atâtor încercări de pierzanie. (Ion Luca Caragiale)
7. Limba română la sine acasă e o împărăţie bogată, căreia multe popoare i-au plătit banii în aur. A o dezbrăca de averile pe care ea le-a adunat în mai bine de 1000 de ani, înseamnă a o face din împărăteasă cerşetoare… (Mihai Eminescu)
8. S-ar putea crede că întreaga natură a ostenit la zidirea Limbii Române. (Grigore Vieru)
9. Orice ar fi, pasiune sau dorinţă, sete sau foame de experienţă reală, toate acestea se pot exprima în limba română prin cuvântul dor, care a devenit expresia oricărei dorinţe şi care implică fiinţa umană în totalitatea sa. (Mircea Eliade)
10. A vorbi despre limba română este ca o duminică. Limba română este patria mea. De aceea, pentru mine, muntele munte se numeşte, de aceea, pentru mine, iarba iarbă se spune, de aceea, pentru mine, izvorul izvorăşte, de aceea, pentru mine, viaţa se trăieşte. (Nichita Stănescu)
11. Limba este însăși floarea sufletului etnic al românimii. (Mihai Eminescu)
12. La români limba este parcă mai aproape de dinţi decât la alţii. (Grigore Vieru)
13. Ceea ce nu piere, oricât de pieritoare ar fi întâmplările vieţii noastre, e gândul însuşi că le-am trăit, e limba în care s-a întrupat acest gând. (Constantin Dumitru)
14. Limba românească, căreia i se închinară părinţii noştri ca unui idol viu şi însufleţitor, e singurul tezaur ce ne-a rămas de la ei, ereditate neînstrăinată şi necomună cu alţii. (Timotei Cipariu)
15. Limba română e actul meu de naştere, eu sunt fiinţă sub măslinul ei, care rodeşte de două mii de ani, dreptul meu e să-i ţin dealul verde şi bătut de soare şi să stau în genunchi sub ploaia cântecelor ce ţâşnesc din ea. (Fănuş Neagu)
16. Limba Română este o limbă extremă: când o vorbeşti pare că nu există, când taci, încep s-o vorbească toate lucrurile. (Costel Zăgan)
17. N-aş fi abandonat nicicând limba noastră; mi se întâmplă să-i regret şi acum mirosul de prospeţime şi putreziciune, amestecul de soare şi bălegar, urâţenia nostalgică şi superba neglijenţă. (Emil Cioran)
18. Limba română are virtuţi complete, adică poate fi vehicol a tot ce se întâmplă spiritual în om. E foarte greu de mânuit. Prin ea poţi deveni vultur sau cântăreţ de strană. Limba română are toate premisele valorice pentru a deveni o limbă universală, dar nu ştiu dacă e posibil acest marş istoric. (Petre Țuțea)
19. Oricât am fi de buni sau răi vreodată
oricât am fi de falşi sau de fireşti
ne regăsim sfioşi cu toţii, iată
în templul limbii noastre româneşti. (Corneliu Vadim Tudor)
20. Cu cât scriu mai mult în franceză, cu atât mă fascinează mai mult limba română. De câte ori reîncep să scriu în limba română, redescopăr muzicalitatea limbii materne. Mă fascinează argoul jurnalistic, mă fascinează etajele argotice ale societăţii de consum. (Matei Vișniec)
marți, 5 aprilie 2022
Moștenire sacră
„Pentru mine, limba română e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet. ” (Fănuș Neagu) Limba română e o moștenire. Și cum ai luat-o, trebuie s-o dai urmașilor, ba chiar într-o formă mai bună.
A avea o limbă a ta, pe care s-o stăpânești cu dibăcie e ca și cum ai avea o comoară. Limba maternă e limba viselor noastre, e leagănul copilăriei, e o mireasmă plăcută de flori de măr, veșnic aducătoare de mângâiere și pace.
Mi-e dragă, o vorbesc și o iubesc. Pentru că e limba mamei, e a mea și e sfântă. Mă leagă de originile mele, de cine sunt eu cu adevărat, de istoria neamului nostru, de locurile unde am copilărit și am crescut și eu odată cu visele și idealurile mele. Mă leagă de frații mei de peste Prut: frați de grai și frați de sânge.
Mă simt mândră că vorbesc limba română, o vorbesc cu drag, iar când o aud în jurul meu, îmi mângâie inima și mă simt ca acasă. O simt în mine, și-a creat rădăcini adânci în sufletul meu, pentru că și eu la rându-mi, am izvorât ca un fir de apă din curățenia și puritatea limbii mele. Sentimentele mele și tot ceea ce exprim nu ar avea aceeași semnificație dacă le-aș exprima într-o altă limbă decât a mea. Gândesc în limba mea, zâmbesc în limba mea, râd în limba mea și plâng tot în aceeași limbă a străbunilor. E limba în care mama îmi cânta să adorm, în care bunica îmi spunea povești; în care copil fiind, spuneam poezii și cântam melodii despre broscuțe, pisicuțe și despre soare, un soare cald ce mă încălzea și pe mine, și pe limba mea cea frumoasă și pe tot neamul meu la un loc.
Îmi amintesc cu drag că atunci când eram mică, aveam impresia că toate limbile lumii se traduc în limba mea, că nu există limbă pe lume mai clară și mai frumoasă ca limba mea, ca limba noastră cea română.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)