Izvorul lingvistic

 

Condiția femeii in literatura română

H. De Balzac : „ Femeile sunt mame şi, prin urmare, stăpânele lumii.”

Multe scene din roman ne-o prezintă copleșită de treburi, împărțindu-și puterile între muncile câmpului si gospodarie. Aceasta produce adesea izbucniri mânioase ("Veniți de la deal și va lungiți ca vitele și eu sa îndop singură o ceată de haidamaci..."), ce sunt stopate autoritar de Ilie Moromete.Liniștea ei întru credință, renunțarea la pretenții ("ca să fie liniște în familie, spune") sunt indicii ale resemnării, peste care se revarsă, prapastioasă, necontrolată (și de aceea întrucâtva artificială) o "stare launtrică de sfințenie".Catrina duce o viata dublă, în vis și realitate. Ea este foarte credincioasă, cu frica de diavol, și din aceasta cauză îl ceartă deseori pe barbatul ei pe motivul ca nu merge la biserică. Își găsește liniștea într-un soi de bigotism amestecat cu spaime, de care Moromete își bate joc neîncetat.Catrina este supusă barbatului, luând și bătaie de la acesta. Însă toate acestea se vor transforma în ură față de Moromete.Am ales să vorbesc despre femeia din literatura română, considerând ca ea reprezinta punctul nodal al celor trei romane...și pentru a-mi susține ipoteza, am ales doua citate, în jurul cărora se va organiza prezentarea mea...“Femeia nu-ți iarta nicio inocență, precum viața – nicio luciditate.” Emil Cioran

“Femeile sunt dădacele noastre în copilărie, tovarăşele noastre în vremea maturităţii, sprijinul nostru la bătrâneţe, consolarea noastră în nenorociri şi victimele noastre în toate timpurile.” Robert Sabatier

Dacă in primele două romane, femeia este un apanaj al ruraliății, Camil Petrescu îi dă acesteia noi valențe. Mediul urban îi conferă un aer modern.La început, dragostea Elei are un efect acaparator, care tinde să anihileze personalitatea lui Gheorghidiu. După ce pătrunde în lumea mondenă a Bucureştiului, Ela participă, cu însufleţire, la un proces de înstrăinare faţă de adevăratele sentimente şi valori umane , pierzându-şi treptat farmecul iniţial, soţia lui Gheorghidiu devine o „doamna Bovary”, în căutare de bucurii minore şi de escapade facile.

Femeia, şi în acest roman, se identifică doar ca reflecţie ce aparţine viziunii bărbatului.Moştenirea lăsată de unchiul Tache, va influenţa puternic comportamentul Elei, trezind în ea „porniri care dormitau lent, din strămoşi”. Intervine pătimaş, dar cu o altă patimă nerelevantă până acum soţului, în problemele multe şi încurcate ale moştenirii. Schimbă, încet, dar sigur, peisajul casnic, încercând să-l supună aceloraşi schimbări şi pe Ştefan.Iniţial, imaginea Elei reflectă reperul de idealizare a femeii iubite. Stendhal în eseul său, „De l’amour”, făcea distincţia între două mari tipuri de iubire, numindu-le: „l’amour passion” şi „l’amour vanite”. În ceea ce o priveşte pe Ela, ea devine produsul transferului masculin de la iubirea-pasiune către iubirea-vanitate. Ştefan are orgoliul posesiei unui exemplar feminin superb, însă acesta se încăpăţânează să nu rămână o permanenta prelungire strălucitoare a sa.

ANA (Ion - Liviu Rebreanu)

 Datele existențiale în privința acestui personaj îl plasează încă de la început sub zodia eșecului. Ana a crescut într-un mediu familial închistat si violent. Lipsită de acea dragoste caldă și protectivă a mamei („A crescut singura, lipsită de o dragoste parintească mângâietoare. Mama a lasat-o fară aripi"), Ana se refugiază într-o iluzie, cea a iubirii pentru Ion. Într-o lume care nu are ochi pentru ea, bovarica fiica a lui Vasile Baciu se predă sufletește flacaului care pare sa-i acorde atentie.  Scena sinuciderii Anei, celebră prin detaliile ei naturaliste, prin stilul frust de a înfațișa moartea femeii, apare ca sugestie a decăderii umane, a zădarniciei zbaterilor omenești într-o lume prea mare si indiferentă oricum în mecanica ei implacabilă. Dincolo de factorul moral al gestului femeii rămâne neputința de a-și găsi un loc într-o lume care a condamnat-o încă de la început. Ana este o victima tragică tocmai prin soluția la care ajunge sa recurgă. Prin sinucidere se condamnă singură în eternitate. Devine mirajul propriu într-o oglindă strâmbă unde nu se reflecta decât imaginea diforma a Savistei, cea care o împinge în cele din urma la moarte. 

Teza scriitorului e limpede. Marea eroare a Anei este de a se fi dorit altceva decât este, o biată unealtă în mâna barbaților din viața ei. Singura ei șansă pe lume era zestrea.

Construindu-și personajul pe aceste date nemiloase ale unui destin ratat din naștere, scriitorul încearcă, și izbutește, să îmbine elemente estetice ale realismului cu date ale naturalismului, ca radicalizare a principiilor estetice ale realismului. Pe masura ce Rebreanu construiește ultimele trepte ale coborârii Anei în infern, elementele naturaliste devin din ce în ce mai pregnante. Întreg traiectul epic al acestui personaj se definește pe coordonatele unui ,,descemus ad inferos,,. În acest registru narativ, este construită și scena în care Ana își naște copilul pe câmp. În mod sugestiv nașterea pare a fi umbrită de atmosfera unei morți. Pamântul, suprapersonajul sumbru, imobil, tăcut, dar implacabil în întreg romanul își cere și aici prinosul său.

Deși are datele certe ale iubirii lui pentru Florica, Ana se încapațânează în iluzia ei. Ana va deveni unul dintre termenii tragici ai unei relații psihologice de tip substitutiv. Ion își va sugruma vremelnic glasul iubirii si se va năpusti patimaș spre cealaltă ibovnică, pământul pentru care este dispus la orice sacrificiu. El o dezumanizează, în mintea lui inflamată de acea dorință acerbă a posesiunii pamântului, și în compensare umanizează forța inertă, adâncă, stihia telurică. În consecință, Ana este împinsă încetul cu încetul spre moarte de indiferența barbatului Catrina Moromete, personajul principal si eponim din romanul “Moromeții”, de Marin Preda este eroina realistă de referință în literatura română ce face sacrificii pentru a asigura supraviețuirea familiei în condițiile dificile de dupa primul razboi mondial.Catrina Moromete este un personaj realist, prin complexitatea trăirilor , prin forța conflictului interior ce se manifestă meditativ si prin analiza psihologică de introspectare a caracterului. Ea fiind un personaj de acțiune și, de aceea, caracterizat mai ales indirect. Din perspectiva naratorului obiectiv si omniscient, se consemneaza, prin intermediul narațiunii, acţiunile personajului.

Apoi, femeia este ipostaziată ca proiecţie a bărbatului ce descoperă cealaltă parte a soţiei, vulgară, departe de un ideal.Femeia este în egală măsură victima spiritului posesiv exacerbat al unui bărbat cu o ţinută elitistă în plan exclusiv intelectual.

În epocă femeia este oglindirea socială şi morală mentalului colectiv. Ela se adaptează perfect acestui model hedonist de existenţă caracteristic Bucureştiului de început de secol XX. Soţul ei înclină mai degrabă către un stoicism în relaţia cuplului cu o societate pe care o consideră mai prejos decât aspiraţiile sale. În fapt, Gheorghidiu profesează o psihologie exclusivistă. Şi-o doreşte pe Ela numai pentru el, trăind numai prin el, fapt care, după câştigul obţinut în disputa moştenirii contravine dorinţelor femeii.

Îl ocroteste pe Niculae, văzându-l bolnav și neajutorat, iar felul în care își exprimă adesea afecțiunea nu-l derutează pe copil, obișnuit cu asprimile vieții.

Dragostea pentru fiul ei îi fortifică sufletul, o apără de vinovație, dovedind ca, în vârtejul evenimentelor tulburătoare, după o viață de amărăciuni, insatisfacții, nu s-a abrutizat, a păstrat în tainele sufletului candoare și sete de afecțiune.Întors în sat, deplin matur, barbat, Niculae dezlanțuie în sufletul mamei emoții puternice.

Al doilea volum al romanului Moromeții accentuează obsesiile religioase ale Catrinei, care încearcă să-și liniștească sufletul, dat fiind faptul că, pe masură ce îmbatrînește, își amintește din ce in ce mai pregnant de „păcatele din tinerețe”, care, pentru ea, sunt de neiertat. Catrina Moromete este unul dintre cele mai constante personaje ale romanului. Circumscrisă tipului femeii de la țară pentru care familia și gospodaria sunt principalele repere ale existenței, Catrina este o prezență discretă, dar memorabilă prin consecvența și răbdarea cu care face față greutaților, fară a se plînge și fără a renunța la ceea ce o definește ca om.

Naturalismul rămâne o constantă și în conturarea portretului Catrinei. Natura înconjurătoare oferă cadrul propice stării sale reflexive a Catrinei, ceea ce este o formulă estetică moderna prin care ea devine o femeie iubitoare, însă închistată.

Ruga disperată a femeiii porneşte din teama de necunoscut. Catrina a fost totdeauna cinstită, deschisă, arătându-şi cu simplitate fie ura, fie iubirea. Drumul ei prin viaţă, încărcat de greutăţi şi plin de obstacole s-a călăuzit mereu după steaua speranţei. Catrina Moromete este unul dintre cele mai constante personaje ale romanului. Circumscrisă tipului femeii de la ţară pentru care familia şi gospodăria sunt principalele repere ale existenţei, Catrina este o prezenţă discretă, dar memorabilă prin consecvenţa şi răbdarea cu care face faţă greutăţilor, fără a se plânge şi fără a renunţa la ceea ce o defineşte ca om.

Femeia însă privește dincolo de materialitatea care i-a închis fatal destinul. Această iluzie se întoarce ca un bumerang tot la ea și o doboară.

Ana este victima unei profunde și grave neînțelegeri. Privată de dragostea materna, se încăpatânează să vadă în lumea ei altceva decât i se arată de fapt. În momentul în care Ion se dezbraca de iluzoria iubire care-i hrănea ei sufletul firav nu mai rămâne decât hăul ispititor al morții. Gestul final al Anei nu este decât expresia unui suflet nepregătit să-și înfrunte realitatea.

În cazul Anei însă, lipsa din ce în ce mai evidenta a iubirii dezvoltă celalalt complex- Complexul Ofeliei (Gaston Bachelard) „...trecând în zorii zilei pe cararea de lânga Someș, dincolo de Jidovița, se oprea acuma mereu în dreptul stăvilarului și privea lung vălmășagul apelor adânci care parca o chemau." În datele acestea obsesive, prima ispită a evadării dintr-o lume în care nu-și gasește locul, este ispita apei.

Pentru existența tragică a fetei, scena seducerii Anei marchează pecetluirea destinului acesteia. Ana se va transforma dintr-o fecioară a durerii într-o mater dolorosa. Sarcina va fi pentru ea chinul sisific, atât în plan fizic, cât si sufletesc. Dupa ce Ion îsi împlinește planul, schema seducției se șterge din mintea lui.

Frumuseţea a reprezentat un criteriu imuabil (etern) de-a lungul secolului al XIX-lea în configurarea imaginii feminine. Aşadar, în proza română interbelică, unul dintre scriitorii care s-a folosit de imaginea femeii pentru a reliefa ipostaza sa în societate, surprinsă în determinările mediului din care face parte, a fost Camil Petrscu. El analizează şi surprinde personajul după o nouă tehnică a structurii narative, ce deplasează aria investigaţiei de la rural la urban, de la obiectiv la subiectiv.

Contactul cu lumea opulentă, mondenă, a burgheziei, trezeşte în Ela înclinaţii frivole, aşezând între cei doi un proces de înstrăinare ireversibil. Avem de-a face cu o confruntare între două sensibilităţi : a bărbatului-gravă, problematică, disperata şi a femeii-ascunsă, superficiala, uşuratică.Ela este o fată orfană, crescută de o mătuşă. Este o femeie frumoasă, dar cât se poate de obişnuită, cu manifestări de tandreţe şi de feminitate, copilăroasă, sensibilă, alintată, sub care se ascund suficienţă, egoism şi mărginiri.

Ana va pendula pe o Golgota personala cu doua repere ale torturii sufletesti si fizice: indiferenta desavârsita a lui Ion si bataile crunte îndurate de la Vasile Baciu care se simte tradat de propria fiica. Scena nuntii lui Ion si a Anei este iarasi pilduitoare pentru tema frustrarii personajului feminin. Ana priveste pierduta la jocul patimas al mirelui,la propria nunta cu fosta lui ibovnica.

Reactia Anei ilustreaza socul emotional puternic al personajului bovaric, nevoit sa înfrunte datele dure ale realitatii. Jelania Anei, „Norocul meu, norocul meu!" Acesta va deveni laitmotivul unei suferinte atroce în gratuitatea ei tragica.

Observăm, aşadar, condiţia şi prototipul femeii din secolul XX. Ela din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” apare ilustrativă pentru femeia cu dorinţe refulate. Faptul că feminitatea în perioada interbelică se situează pe o axa a tranziţiei dinspre vechi, arhaic, spre nou, modern. De aceea, ea apare de cele mai multe ori ca destin marcat fie de iubiri neîmplinite, fie de gustul averii şi a poziţiei sociale înalte. Ea nu-şi găseşte locul într-o lume în care bărbaţii par să domine mediul social, devenind astfel fiinţă în deriva. Ela se dovedeşte a fi o femeie care, în mare măsură, e în pas cu modernizarea epocii. Ela, ca şi d-na T, din „Patul lui Procust”, este femeia modernă, care îşi foloseşte frumuseţea şi eleganţa pentru a avansa social. Este, mai alea, noul tip de femeie care nu mai acceptă în niciun fel tutela bărbatului. O consecinţă importantă a perspectivei unice, utilizate în romanul modern camilpetrescian, este acest fapt al diluării treptate a imaginii ideale a femeii de la început. Prototipul feminităţii intangibile este ştirbit din ce în ce mai mult de realitate mercantilă şi meschină. Ela se vede deseori redusă la canonul femeii-reflex egotice.